Nu mai pot scrie.
…
Nimic.
Randuri albe.
Luni intregi.
Mai bine de un an.
…
Martie 2008. Poate ca atunci am scris cu adevarat pentru ultima oara. Noapte tarzie, fara sunete, fara vise. Parfum excesiv de tigara, nori de fum pustii si solitari. Cafeaua mea, propria ei mireasma obosita de vanilie. Lupte interioare, ambivalenta, nehotarare, nimicuri. De ce am scris?
In noaptea aceea, s-a terminat.
S-a terminat si ultima tigara. Kent 8, Dunhill Black, alte nimicuri. Imaginea lor mi-e mult prea clara in minte. Si parfumul...da, parfumul impregnat in haine, in birou si in noptiera, in cartile vechi care ar fi putut avea acea aroma placuta, usor dulceaga…
In noaptea aceea, s-a terminat.
S-a terminat absenta sentimentelor si am inceput eu. Incapabila sa scriu. Simtind, in sfarsit! Nefumatoare. Complet neinteresanta. Eu.
A trecut mai bine de un an si nu mai pot scrie. Nu in acelasi fel. Un an si mi-a fost dor de ele. Cafeaua e inca acolo, gustul insa s-a schimbat. Prea mult zahar?! In locul scrierilor anoste,vorbesc despre vise. Dar eu ce visez? Imaginile ma fac sa tresar, as vrea sa le uit, as vrea ca noptile sa nu mi se graveze in memorie, as vrea sa-mi pot manui cosmarurile asemenea unui mic teatru de papusi. Dar nu pot, asa ca as vrea doar sa scriu. Frazele sunt sacadate, adesea imbecile; imi lipsesc metaforele, gandurile si ideile, imi lipseste vointa de a spune ce simt; mi-e teama de sertarele profunde ale mintii mele…
Si visele? Si tot ce nu v-am spus? Si cosmarurile lipsite de sens, ilustrate sub forma de masacre, panica, intrebarile? Mi-ar fi teama sa fiu ascultata cu adevarat. Nu trebuie sa scriu.
Nu mai pot scrie. Dar poate pot spera, pot iubi, pot fi tot ceea ce nu am putut fi printre atatea randuri vechi.
…
Nimic.
Randuri albe.
Luni intregi.
Mai bine de un an.
…
Martie 2008. Poate ca atunci am scris cu adevarat pentru ultima oara. Noapte tarzie, fara sunete, fara vise. Parfum excesiv de tigara, nori de fum pustii si solitari. Cafeaua mea, propria ei mireasma obosita de vanilie. Lupte interioare, ambivalenta, nehotarare, nimicuri. De ce am scris?
In noaptea aceea, s-a terminat.
S-a terminat si ultima tigara. Kent 8, Dunhill Black, alte nimicuri. Imaginea lor mi-e mult prea clara in minte. Si parfumul...da, parfumul impregnat in haine, in birou si in noptiera, in cartile vechi care ar fi putut avea acea aroma placuta, usor dulceaga…
In noaptea aceea, s-a terminat.
S-a terminat absenta sentimentelor si am inceput eu. Incapabila sa scriu. Simtind, in sfarsit! Nefumatoare. Complet neinteresanta. Eu.
A trecut mai bine de un an si nu mai pot scrie. Nu in acelasi fel. Un an si mi-a fost dor de ele. Cafeaua e inca acolo, gustul insa s-a schimbat. Prea mult zahar?! In locul scrierilor anoste,vorbesc despre vise. Dar eu ce visez? Imaginile ma fac sa tresar, as vrea sa le uit, as vrea ca noptile sa nu mi se graveze in memorie, as vrea sa-mi pot manui cosmarurile asemenea unui mic teatru de papusi. Dar nu pot, asa ca as vrea doar sa scriu. Frazele sunt sacadate, adesea imbecile; imi lipsesc metaforele, gandurile si ideile, imi lipseste vointa de a spune ce simt; mi-e teama de sertarele profunde ale mintii mele…
Si visele? Si tot ce nu v-am spus? Si cosmarurile lipsite de sens, ilustrate sub forma de masacre, panica, intrebarile? Mi-ar fi teama sa fiu ascultata cu adevarat. Nu trebuie sa scriu.
Nu mai pot scrie. Dar poate pot spera, pot iubi, pot fi tot ceea ce nu am putut fi printre atatea randuri vechi.
Well, welcome to my world, where people don't know anything, they're not sure what they want, they're not sure what they are, they're not sure what to say, they're not sure what should they be, what are they supposed to say, if they should smile, or maybe cry, if they are happy or sad, if they should say the word or shut up. Back then, when I knew what to write and how to do it I also knew I wanted happiness and how to obtain it, or at least that's what I thought, I had a dream, a purpose. Now I know nothing. All I know is I want to be happy, but I don't know what it means, what should I do in order to feel happy. I don't know why I'm sad..I mean.. Am I? I'm standing in the middle of all things and don't know what to do. What the heck am I supposed to do? What do they want from me?
ReplyDeleteI don't know what to write, what they want me to write, and I'm not writing for them, I never wrote for the others, I was doin' it for myself.
Well, at least I can draw, when I stop drawing, just shoot me.
Just felt like sayin' it.
Love you <3